Poet, prozator, eseist şi lingvist (Temal, Albania, 21 iulie 1925-Lenggries, Alpii Bavariei, 12 martie 1992), autor al volumelor: "Un fluier prin munţi", "Diella", "Legende", "Lirice între două vârste", "Omul, cu el însuşi şi cu alţii", "Cercuri", "Drania. Madrigale", "Poezii", "Trăznete", "Sub umbra şarpelui", "Făcliile nopţii", "Candela de argint" etc.
Cum a ieşit numele
din piatră
Cei ce seceră iarba cu acele coase scurte printre luminişurile pline de pietre ale Cukalului, sunt oameni tăcuţi şi doar la prima vedere liniştiţi: durerea le roade oasele noaptea şi le picură peste muşchii şi membrele lor dis-de-dimineaţă, când dau întâia oară cu fierul pe iarbă. Sub armura de lână se ascunde teama şarpelui ce aşteaptă înfrigurat sunetul secerii trecând prin trifoi.
Culegătorii de iarbă
dorm în văpaia zilei sprijiniţi de trunchiul stejarului, la umbră, şi visează
cu ochii deschişi.
Cel mai tânăr i-a
trezit din somn şi le-a arătat ce găsise, ceva cioplit, un nod mare în culoarea
măduvei, măduvă a munţilor şi deasupra ei: şarpele împletit – toate
transformate în piatră. Bine – au zis ei – noi ştim de mult că blestemul Orelor
Munţilor poate preschimba totul în stâncă, chiar şi pe păstor cu oile în faţă,
dar chestiunea este: oare cum a ajuns broasca până aici, atât de sus?
Unul dintre ei a
explicat zâmbind:
„Eu am otravă-n
sânge, deoarece şarpele m-a prins de trei ori, şi din această cauză eu ştiu
ceva mai multe decât voi. Broasca – adăugă el – l-a adus pe şarpe până aici, pe
spinare. Priviţi-i, sunt împietriţi ca şi cum n-ar fi două fiinţe, ci una
singură. Aşa cum sunt iapa mea, Drane, şi eu călărind-o”.
Pe urmă, vorbitorul
şi-a scos cuţitul şi, cu vârful acestuia, l-a scos pe şarpe din spinarea
broascăi. În locul şarpelui, pe carcasă a rămas o zgârietură, ca o linie ce
împarte globul în două.
Drane au numit-o ei
în unanimitate pe broasca cea împietrită şi fără-de-şarpe.
Neam necunoscut
Drane poartă un
simbol pe scheletul ei şi stă lângă pământuri ruinate. Ea a văzut cum se ridică
cetăţi, amfiteatre şi temple din piatra acelor pământuri. Sus, neamul acela s-a
mulţumit privind lumina corăbiilor cum arde şi se face scrum pe nisipuri. Şi
când cetăţile şi pietrele au căzut, neamul acela a plecat, ca să nu păţească
nimic.
Neamul acela n-a avut
nevoie de tragedii şi artă scenică: naşterea şi viaţa popoarelor de pe malul
mării, erau pentru el o joacă. Pruncii din leagăn au fost învăţaţi să
recunoască şi să le pună nume plantelor vindecătoare, aştrilor şi
constelaţiilor.
Acel neam al zeilor
străini le-a lăsat numele, ca să nu-şi amestece limba cu ei! Mi se pare că,
înainte de a-şi deschide ochii, poporul acela şi-a însuşit principiul:
A fi piatră pe
jumătate şlefuită, ca să nu ajungi niciodată la coloane măreţe, folosite la reconstrucţia
vreunui templu, şi cuvântul tău să nu fie decât un sunet suflat printre dinţii
rupţi, şi să nu laşi niciodată vreo bucată din umbra ta peste vreo piatră şi
nici peste vreun pergament.
Acel neam este
singurul care a văzut în soare o fructă şi în inima fructului a zărit un
punctuleţ roşu: lumina propriului ochi!
În templul Aphroditei
Cel puţin o dată,
fiecare a pornit spre Templul Aphroditei şi, după ce a gustat din frumuseţea
formelor, a ieşit de acolo fără a-i intra niciun ghimpe pe talpă. Dar nu astfel
i s-a întâmplat lui Drane.
Alergând după linia
lăsată de celelalte broaşte, Drane s-a trezit înconjurată de ruinele culturii
dorice. Printre ruine, exact ca-n vremurile antice, strălucea templul zeiţei.
Acolo înăuntru şi-a petrecut Drane noaptea, lângă altarul jertfelor.
Înainte de a veni
soarele, veni arheologul, conducătorul săpăturilor, înalt şi, pare-se, nordic.
Când el a intrat în
templu şi s-a plimbat împrejur cu pantofii săi cu tocuri de metal, Drane s-a
trezit şi porni să plece, fără a-şi etala frumuseţea de zeiţă cerută de
situaţie. Savantul, iubitor de necuvântătoare, a prins-o şi a pus-o încet în
centrul altarului, lângă o broască de piatră roşie rămasă din antichitate. Şi
începu să le compare, să le măsoare, întorcând-o pe Drane cu burta-n sus,
într-o parte şi-n alta, cum cerea curiozitatea.
În sfârşit, mulţumit
că broaştele semănau perfect, ca şi cum ar fi fost gemene, a dovedit că rasa
Dranei nu era alohtonă în templu, ci autohtonă. De aceea, i-a scris Dranei un
număr pe ţeastă şi a lăsat-o liberă.
Ajunsă la capătul
câmpului, cu maţele şi plămânii ameţiţi, Drane a vomitat tot ce mâncase. Cuiva,
frumuseţea exagerată îi iese pe nas, ar fi spus cineva.
Ce n-a găsit Drane
prin pământuri străine!
Oare, ce a căutat
Drane în ruinele străvechiului oraş? Lumea acelui pământ mândru, lăstari
sălbatici ai neamurilor de constructori, trec uimiţi printre ruine uimiţi,
aroganţi, parcă îmbătaţi de mireasma veacurilor, în căutarea lor înşişi. Cu
ochii sufletului pe chipurile strămoşilor, ei nu mai ştiu de calcă peste pietre
sau peste broaşte.
Dacă ar călca-o pe
Drane, ar arunca-o imediat în prăpastie, printre oase de duşmani, ca să
putrezească acolo, ceea ce n-ar fi fost o mare fericire nici măcar pentru o
broască.
Înconjurată de var
subţiat de diferite arme grele, Drane a încercat să găsească frunze de urzică,
precum tatăl şi bunicul ei, dar a găsit ceva mai bun:
Miez de pâine, salam
stricat, coji de smochine şi de piersici, dar şi ceva neaşteptat de nimeni: coaja
unei banane.
Zidirea
Nu-mi mai aduc aminte
de acel tărâm. I-am uitat până şi numele, pe urmă forma dealurilor şi a
izvoarelor, toate roase de ploi, peste acel câmp pustiu, fără stejari şi
tufişuri, cu doar puţină verdeaţă la început de primăvară. Aceasta era
proprietatea lui Culi, orfan. Băiat bun şi vrednic, se hotărâse să-şi facă
acolo o casă, să se însoare, pentru a umple tărâmul cu băieţi. După ce
înconjurase terenul cu ziduri uscate, eu, fratele meu şi alţi trei l-am ajutat
pe Culi să sape temeliile noii locuinţe.
A zis Culi:
„E un obicei
străvechi să tai un berbec şi capul lui să fie zidit imediat după tăiere,
altfel casa mai greu ar sta în picioare!”
Fratele meu i-a zis:
„Pe aici, după câte
ştiu eu, nu-i nicio fiinţă vie, în afara vreunei broaşte!”
Mai bine să nu fi
rostit niciodată vorbele acelea! Au căutat peste tot, l-au găsit pe soţul
Dranei, tulburaţi. L-au ucis şi l-au pus în acea parte a temeliilor unde avea
să se ridice mai târziu vatra.
Broscoiul, cu capul
spart, de unde curgea sânge de jertfă, semăna cu o flacără micuţă pe un fir de
candelă veche, hrănită cu ulei de măsline.
Drumul broaştelor
Când o generaţie sau
popor îşi pierde drumul, nu-i Dumnezeu să-i ajute.
Mergând printre
pietre, mama Dranei este convinsă că nu va da cu capul de stâncă, altfel neamul
ei n-ar fi parcurs acelaşi drum de mii de ani. Se numeşte Drumul Broaştelor,
zic locuitorii bătrâni ai zonei, drum pe care populaţia broaştelor l-a parcurs
în veci, fie pe timp de ceaţă, fie pe timp însorit, purtându-şi ţeasta-n
spinare, cu încrederea încrustată în oase că niciodată rasa lor nu va pieri. Şi
când trec broaştele pe pământul înmuiat, fără curse şi cu vânt îngheţat printre
ramuri, cu ochii lor goliţi de dorul Dranei de tainice îndepărtări, oricine le
face loc.
Drane, pierdută-n
meditaţii faţă de propriul neam, stă deoparte şi se uită. Ea seamănă cu sunetul
minuscul al prezentului, smuls din întreg timpul şi care se mistuie în faţa
ochilor noştri precum flacăra unei lumânări.
Timpul pierdut
Călătorul, om simplu,
nici prea înţelept, nici poet, a aprins focul cel stins sub cenuşa arsă şi
prea-arsă pe vatră. A trezit sunetele apei din somn şi a atins razele soarelui
la mugurul pomului de la fereastră. Ceva se oprise în aer şi aştepta-n tăcere,
ca o sabie gata să cadă.
Doar atunci şi-a dat
seama că timpul nu se întorsese împreună cu el acasă.
(...)
LETËRSIA SHQIPE NË RUMANISHT / LITERATURA ALBANEZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
I përktheu në rumanisht: Kopi Kyçyku / În româneşte Kopi Kycyku
